Se obişuieşte să se separe istoria acestor locuri într-o istorie a românilor, o istorie a maghiarilor şi una a evreilor. Istoriografia de până acum (atât română cât şi maghiară) a încercat de cele mai multe ori să exploateze divergenţele dintre cei care au locuit aici, dar studiind mai în profunzime istoria locurilor, putem constata că în ciuda vieţii destul de zbuciumate, majoritatea timpului oamenii s-au înţeles între ei şi la fel ca şi azi, au realizat ceva împreună. Indiferent de etnia căreia îi aparţineau, oamenii din Huedin sau din satele din jur, se întâlneau periodic la târgurile care se ţineau periodic aici şi discutau problemele comune, „târguiau” ceva, beau „aldămaşul” împreună, fără a ţine seama dacă sunt români, maghiari, evrei, rromi sau orice altă naţie.
Huedinul este situat într-o regiune care din punct de vedere geografic are în centru depresiunea omonimă inclusă parţial Munţilor Apuseni, fiind delimitată spre nord-vest de Munţii Meseşului, spre vest, sud-vest de Munţii Vlădeasa, iar la sud, sud-est de Munţii Gilăului. Este străbătut de la est la vest de râul Crişul Repede, care colectează văile Domoşului, Călatei, Henţului şi Drăganului înainte de a pătrunde în defileul ce-i poartă numele.
Cele mai vechi urme ale aşezării oamenilor pe aceste locuri provin din Epoca Neolitică (7.000-4.500 î.Chr.) şi din cea a Bronzului (2.000-1.200 î.Chr.). Datorită poziţiei strategice de unde se puteau controla intrările în Munţii Apuseni dar şi în Podişul Transilvaniei şi cel Someşan, la nord de Huedin-Bolic pe dealul numit “Cetatea de pământ”, în perioada hallstatiană (1200-850 î.Chr.) a fost ridicată cea mai mare fortificaţie din zonă, întinzându-se pe aproximativ 13 ha. Cetatea era folosită de către populaţia dacică ca loc de refugiu în caz de atac, iar o altă parte locuia chiar în interiorul ei.
Ca urmare a celor două războaie dintre daci şi romani iniţiate de către Traian, Dacia a fost integrată lumii romane (orbis Romanus). De-a lungul limes-ului (frontiera întărită a Imperiului Roman), dar şi în faţa lui, existau o serie de elemente de fortificaţie cu rol de apărare a provinciei, dar şi de observare a teritoriului locuit de barbari, dincolo de frontieră. Pentru apărarea noii provincii Dacia, au fost aduse trupe romane avându-şi garnizoanele în tabere întărite, numite castre. Pentru a controla pătrunderile pe valea Crişului Repede şi a apăra o porţiune din graniţa de nord-vest a provinciei, romanii au cantonat în apropiere de Huedin, la Bologa, trupe auxiliare, construind un castru pe locul numit “Grădişte”. După cum reiese dintr-o inscripţie descoperită la Almaş, acest castru, împreună cu aşezarea civilă de lângă el, purtau denumirea Resculum, vicus Anartorum. Evenimentul cel mai important din existenţa castrului a fost vizita împăratului CaracallaÎn curtea Liceului Teoretic “O. Goga” din Huedin este expus un altar funerar provenind de lângă castrul de la Bologa şi după cum reiese din inscripţia de pe el, a fost ridicat în memoria unui ofiţer al Cohortei a II-a Hispanorum, care cel mai probabil, a murit într-o luptă. în 213/214, când cel mai probabil a trecut şi peste teritoriul actual al Huedinului.
Vasele ceramice lucrate cu mâna descoperite în castrul şi aşezarea civilă de la Resculum-Bologa (majoritatea lor fiind produse pe loc de către daci) arată că populaţia dacică din zona Huedinului a fost un izvor continuu de recruţi pentru armata romană. Drumul care lega castrul de la Bologa-Resculum cu cel de la Sutor-Optatiana trecea cu siguranţă prin Huedin, dovadă fiind denarul descoperit aici într-o grădină, care probabil fusese pierdut de un călător în drumul său.
Viaţa romană pulsa peste tot în zonă, după cum reiese din descoperirea în jurul Huedinului a numeroase obiecte romane provenind de la ferme rurale de tipul villa rustica, cum erau cele de la Zam-Sâncraiu, Horlacea, Văleni, Mănăstireni, Şaula, Dretea, ş.a.
După retragerea aureliană, peste teritoriul fostei provincii Dacia au trecut numeroase populaţii migratoare, dar daco-romanii nu au dispărut, ci au continuat să locuiască pe aceste plaiuri mioritice. Din cauza intensificării atacurilor populaţiilor migratoare, pentru perioada următoare avem mai puţine informaţii, dar ele nu lipsesc. Astfel, la Huedin s-au descoperit un cercel şi un ac de aur din prima jumătate a epocii prefeudale (sec. IV-VI) aflate azi la Muzeul Naţional de Istorie din Budapesta (Rep.arh, p. 233-234). Această descoperire arată că teritoriul Huedinului nu a rămas pustiu după retragerea aureliană, el a fost locuit în continuare.
Următoarele informaţii despre această zonă le avem de la Anonymus în lucrarea Gesta Hungarorum. După ce, la sfârşitul secolului al IX-lea maghiarii, s-au aşezat în Câmpia Pannoniei, în secolul al X-lea au început acţiuni de cucerire vizând şi Transilvania. Aici s-au izbit de oastea localnicilor conduşi de “voievodul român Gelu” (Gelou quidam blachus), al cărui voievodat se întindea de la Mureş până pe Meseş şi culmile Apusenilor (fig.). Teritoriul Huedinului făcea parte din acest voievodat şi ca urmare, în cadrul oştii lui Gelu luptau şi oameni din zona Huedinului.
Acţiunea regalităţii maghiare de cucerire a Transilvaniei şi apoi de întărire a stăpânirii sale prin introducerea formelor vestice de organizare politico-instituţionale (principatul, comitatul, ş.a.), nu au dat rezultatele preconizate. Românii şi-au menţinut vechile organizări specifice: cnezatele, districtele, voievodatele şi ţările.
În perioada secolelor XI-XII când zona Huedinului făcea parte din voievodatul lui Geula cel Tânăr, izvoarele scrise sunt mai puţine, fapt datorat frământărilor din vremurile respective. De aceea, cei mai timpurii voievozi în zona Huedinului sunt atestaţi începând cu secolul al XIII-lea la Călata, continuând în secolele următoare cu cei de la Hodiş, Huedin, Morlaca, ş.a. Instituţia voievodală este atestată în zonă până târziu, în anul 1666, când voievodul Pui Petru de Morlaca intra în posesia unor sate care aparţinuseră domeniului cetăţii Bologa.
Foarte probabil că în această perioadă de după secolul al XII-lea s-au aşezat primii maghiari în zonă, după cum reiese din numele de familii din acele timpuri care s-au păstrat până azi în zona Huedinului: Mikola, Kemény, Gyeröfi, Valkai, Veres, ş.a. În perioada medievală, populaţia din Ţara (districtul) Călatei (districtu Kalothazeg) a fost majoritar românească, fapt demonstrat de atestarea instituţiei voievodatului, lângă aceasta aşezându-se populaţia maghiară. Mai mult, în secolul al XIV-lea singurul district românesc din comitatul Cluj era cel de Călata, în care intrau şi locuitorii din Huedin.
Huedinul, situat la intersecţia drumurilor comerciale care lega satele Munţilor Apuseni cu cele de pe valea Almaşului până la porţile Meseşului şi valea Crişului Repede care lega Podişul Someşan cu Câmpia de Vest, a fost atestat ca târg şi implicit, loc în care se percepea vama. Pentru prima dată în documentele vremii, Huedinul este atestat în anul 1332, ca villa Hunad, iar ca şi târg ceva mai târziu. Aceasta reprezintă prima atestare documentară a Huedinului, dar bineînţeles că localitatea exista încă de mult timp. Pe lângă tradiţia orală, dovada ne-a fost oferită de către arheologi care, în urma cercetărilor din anii 1964-1965 şi 1999, au identificat la fundaţia zidului de pe latura de Nord a bisericii reformate din Huedin, mai multe etape de construcţie, atât înainte cât şi după marea invazie tătaro-mongolă din anul 1241, zidul bisericii păstrând urmele de incendiere din timpul invaziei.
Din informaţiile ulterioare pe care le avem rezultă că în anul 1493 târgul avea aproximativ 140 de familii, din care opt erau de meşteşugari: croitori, cizmari, dulgheri, cojocari, fierari, măcelari, blănari-cojocari, curelari, situându-se astfel în rândul celor câtorva târguri transilvane în care nivelul meşteşugurilor era mult superior satelor. O altă atestare ca “târgul Huedin” este întâlnită la umanistul Nicolaus Olahus în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Târg important era şi în timpul lui Mihai Viteazul, care i-a reînnoit dreptul de percepere a vămii: la Huedin se percepe “den 30 de bani 1” după cum reiese din “Catastihul Ţărâi Ardealului de pre judeţe şi vamele şi ocnele”.
Importanţa comercială a Huedinului reiese şi din descoperirea a două tezaure monetare care conţineau piese emise între secolele XV-XVII în Polonia, unele state germane (Brandenburg, Prusia, Silezia, Pomerania, ş.a.), Boemia, Lituania, Ungaria, Transilvania, etc. Totodată aceste tezaure dovedesc şi integrarea spaţiului românesc în comerţul european, iar faptul că unul dintre ele conţinea peste 3000 de monede, arată importanţa târgului atât ca punct comercial cât şi vamal. Acest din urmă privilegiu i-a fost reînnoit în anul 1634 prin hotărârea Dietei de la Alba-Iulia. Ca loc de târg este menţionat şi mai târziu, în anii 1784, 1820.
Huedinul este atestat şi centru administrativ, dând numele zonei din împrejurimi, după cum reiese din relatarea lui Agostino Museo, care călătorind în vara anului 1534 prin Transilvania, a trecut şi prin “ţinutul care se numeşte Huedin/Hugnad”, şi a înnoptat într-un sat situat între ţinutul Huedinului şi Gilău.
Chiar etimologia numelui (şi azi se foloseşte numele arhaic de “Hodin”) ne arată importanţa Huedinului ca târg şi punct de “hodină” pentru locuitorii din cetatea Munţilor Apuseni care coborau de acolo pentru a merge cu produsele lor (ciubere, căzi, buţi, scânduri ş.a.) să le vândă sau să le schimbe pe produse agricole cu care să-şi întreţină familiile.
Plasarea castrului roman şi a cetăţii medievale la Bologa, iar mai apoi existenţa unei vămi denotă importanţa strategică şi comercială a acestei “porţi” de acces pe valea Crişului Repede atât înspre Huedin şi Podişul Transilvaniei, cât şi spre Oradea şi de aici spre Budapesta şi Viena.
Înălţarea cetăţii de la Bologa este legată de necesităţile militare ale timpului, fiind realizată cândva la cumpăna secolelor XIII-XIV. Începutul cetăţii nu se cunoaşte, dar putem presupune că a fost construită fie după marea invazie tătaro-mongolă din anii 1241-1242 (care a afectat întreaga zonă, inclusiv Huedinul, fiind arse în zonă aproape 40 de localităţi), fie în urma războiului din anii 1316-1317, purtat de Carol Robert de Anjou regele Ungariei, împotriva unei grupări nobiliare rebele. Cert este faptul că cetatea a servit în primul rând unor necesităţi militare, fapt ilustrat de poziţia strategică, şi mai puţin unor necesităţi economice şi comerciale, deşi încă din 1377 a fost menţionată existenţa unei vămi în preajma cetăţii (ulterior această vamă a fost mutată la Huedin, unde s-a dezvoltat un centru comercial, economic şi politic).
Un episod important din trecutul cetăţii este legat de stăpânirea acesteia şi a domeniului din jur (târgul Huedin şi alte 18 sate) de către domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), cândva între anii 1399-1412. Stăpânirea lui Mircea cel Bătrân asupra cetăţii Bologa a fost probabil mai mult una nominală şi ilustrează legăturile strânse dintre regatul maghiar şi Ţara Românească, în condiţiile pericolului comun reprezentat de Imperiul Otoman. Această donaţie de feud sau de “cetate de refugiu” a avut ca scop punerea la dispoziţia lui Mircea a unui domeniu important, în condiţiile în care şi-ar fi pierdut tronul datorită poziţiei sale antiotomane.
Un document din anul 1498 aminteşte cetatea de la Bologa sub forma Sebeswar alio nomine Hunyadvar (“cetatea Bologa sau cu alt nume cetatea Huedin”), reieşind astfel importanţa acesteia pentru Huedin şi zona înconjurătoare. În timpul unor frământări sociale mai cunoscute (răscoalele din anii 1437 şi 1514) cetatea a servit şi ca loc de refugiu pentru o parte a familiei Bánffy care stăpânea o bună parte a Huedinului.
O împrejurare tragică în care este amintit în anul 1600 este “incidentul de la Huedin”, cum l-a numit N. Iorga. În Huedin, fiind loc strategic important dar şi în care se percepea vama, ca reprezentat al noii autorităţi, Mihai Viteazul a instalat o garnizoană de aproximativ 70 de “dărăbani roşii” având şi misiunea de a preveni eventualele intenţii de nesupunere ale localnicilor. Între darabanţi şi hoidanţi s-au iscat neînţelegeri atât din cauza refuzului acestora din urmă de a-i mai întreţine pe soldaţi şi familiile acestora (aproximativ 170-180 de persoane), cât şi din faptul că orăşenii “au avut multe neplăceri din partea unor stricaţi de flăcăi de-ai noştri”, după cum aflăm dintr-o mărturie indirectă a unui darabant. Tensiunea dintre cele două tabere a crescut, alimentată fiind şi de nemulţumirea unei părţi a huedinenilor de intrarea Transilvaniei sub stăpânirea unui domn român. Punctul culminant al “incidentului” a fost uciderea darabanţilor (duminică, 23 iulie 1600), mulţi acolo unde erau încartiruiţi, reuşind să scape doar vreo zece. Aflând despre masacru, Mihai Viteazul a dispus o cercetare a faptelor petrecute. În urma anchetei, constatând că huedinenii sunt “vinovaţi şi rebeli”, a fost trimis Ştefan Csaki cu soldaţi pentru a-i pedepsi şi astfel să dea un exemplu pentru cei care ar mai fi dorit să se revolte. Dar Ştefan Csaki i-a înştiinţat pe aceştia de pericol. Majoritatea huedinenilor vinovaţi au fugit, fiind pedepsiţi doar vreo zece. În schimb, o parte a târgului a fost ars pe 6 august 1600.
În aceste evenimente petrecute în iulie-august 1600, putem surprinde atmosfera premergătoare răzvrătirii păturilor
privilegiate din Transilvania şi înfrângerii lui Mihai Viteazul, la Mirăslău (18 Septembrie 1600).
Moartea lui Mihai Viteazul nu a tranşat situaţia apartenenţei Transilvaniei la Imperiul Habsburgic. Pe fondul luptelor între turci şi Habsburgi pentru stăpânirea Transilvaniei care au marcat întreg secolul al XVII-lea, la 28 iunie 1661 a avut loc o luptă în apropierea Huedinului între o armată turco-tătară şi “armata” celor din Huedin şi împrejurimi. Aceasta din urmă, formată ad-hoc în faţa atacului şi condusă de Péntek András din Izvoru Crişului, a fost înfrântă, murind în luptă aproape 2000 de bărbaţi. În amintirea acelei bătălii, podul din apropiere, de peste râul Crişul Repede este numit “Podul Vinerii” (Podul lui “Péntek”).
Ţăranii maghiari şi cei români au muncit dar au şi luptat împreună pentru un trai mai bun, după cum reiese şi din atestarea printre cei care au stat la masa tratativelor cu nobilii în timpul răscoalei din 1437, a doi “căpitani” din zona noastră: Nicolae Walkay – din Huedin şi Mihail Românul (Valah) – din Floreşti, “aleşi din voinţa sa de obştea poporului şi a ţăranilor”.
Precedând Marea Revoluţie Franceză prin programul său, răscoala izbucnită în 1784 a avut în frunte un ţăran care a fost foarte legat de zona Huedinului. Horea (pe nume Vasile Nicula, zis şi Ursu) conducătorul mişcării a călătorit prin aceste locuri, fiind căsătorit cu Ilina (Ileana) de pe domeniul Călatei. El a şi locuit o vreme pe moşia lui Bánffy György de la Ciucea-Vânători, unde s-a refugiat din calea autorităţilor care-l căutau după incidentul de la Câmpeni, devenind jeler pe domeniul nobiliar şi lucrând la manufactura de sticlă, la tăiatul lemnelor.
După declanşarea răscoalei, Horea a păstrat legătura cu oamenii din zona Huedinului de care era puternic legat. Horea intenţiona să coboare din munţi în Huedin, la târgul de ţară organizat de Sfânta Ecaterina (25 noiembrie) şi de aici cu sprijinul ţăranilor din satele din jur, să plece mai departe pe văile Almaşului şi Agrijului. În faţa pericolului, au fost mobilizate oştile nobiliare, fiind cantonate din 23 noiembrie 1784 şi la Huedin. Grupuri de călăreţi patrulau pentru a bloca drumurile de acces în Huedin şi a limita răspândirea răscoalei. În această situaţie, dar şi din cauza iernii care sosise, Horea a decis să înceteze luptele, şi-a trimis oamenii acasă la familiile lor iar el împreună cu Cloşca s-a refugiat în codru, dincolo de Beliş, la Dealu Calului, sperând ca primăvara să reia lupta. Din nefericire aceste planuri nu au mai putut fi puse în aplicare deoarece unii au acceptat să-i trădeze pe capii răscoalei pentru 300 de ducaţi. Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului a treia zi de Crăciun (27 decembrie) a anului 1784.
În amintirea paşilor lui Horea care a străbătut de nenumărate ori uliţele prăfuite din târgul “Hodinului”, huedinenii de azi i-au ridicat un bust tocmai acolo unde începe drumul ce urcă spre Munţii Apuseni, “Golgota Moţilor”.
Secolul al XIX-lea numit “secolul naţiunilor” se caracterizează printr-o acerbă trezire a conştiinţei naţionale a popoarelor. Izbucnită la Palermo şi apoi la Paris, revoluţia paşoptistă s-a răspândit rapid spre est, naţiunile urmărind introducerea de drepturi şi libertăţi moderne. Pentru românii transilvăneni, după adunările de la Blaj în care şi-au cerut o serie de drepturi, lupta li s-a tranformat într-o rezistenţă armată împotriva încercărilor de cucerire a “Cetăţii Munţilor Apuseni” de către armatele revoluţionare maghiare, în tentativa de anexare a Transilvaniei la Ungaria. Situaţia românilor s-a agravat la începutul anului 1849, ca urmare a cuceririi unei bune părţi a Transilvaniei de către oştile maghiare, aflate sub comanda unui general de carieră, polonezul Bem. Românii organizaţi după sistemul roman în legiuni, cohorte (sau tribunate), centurii şi decurii au opus o mare rezistenţă în faţa încercărilor de pătrundere a armatelor maghiare în munţi. Acestea din urmă au încercat în mai multe rânduri să străpungă apărarea prin mai multe locuri din zona Huedinului. Însuşi “craiul munţilor” Avram Iancu, comandantul Legiunii “Auraria Gemina” s-a deplasat în zonă la Săcuieu, Bologa şi Mărgău unde a făcut joncţiunea cu căpitanul austriac Ivanovici pentru a opri înaintarea trupelor maghiare.
După ce în luna decembrie 1848 trupele austriece au fost înfrânte iar maghiarii au cucerit Clujul, au fost concentrate trupe maghiare la Huedin şi Gilău cu scopul de a străpunge apărarea românească şi a cădea în spatele oştilor conduse de Avram Iancu. Încercările eşuate de a pătrunde prin această parte în Munţii Apuseni au determinat comitetul revoluţionar maghiar să trimită la Huedin forţe proaspete, avându-l în frunte pe Paul Vasvári. După mai multe încercări de străpungere a apărării moţilor, Vasvári s-a retras spre Huedin, cantonându-şi trupele la Ciuleni şi Mănăstireni. Înaintarea trupelor maghiare a început la 2 iulie 1849. Moţii s-au retras din calea lor la Fântânele, unde au sosit şi “vânătorii” trimişi de Avram Iancu. În jurul orei 11 a zilei de 6 iulie, Vasvári a ordonat atacul. Moţii au lăsat avangarda maghiară să înainteze (lucru care se realiza foarte greu din cauza baricadelor ridicate din trunchiuri de copaci şi pietre), iar când grosul armatei a ajuns într-o văgăună cu ţărmuri înalte mascate de brazi, au pornit atacul. Vasvári cu armata sa, au fost prinşi “ca peştii în vârşă” după cum spunea într-o situaţie similară un cronicar. Însuşi Vasvári a fost ucis aici, sfârşitul tragic fiindu-ne descris în “Cronica Mărgăului” de către Ioan Ungur. Această “Posada” a Munţilor Apuseni a însemnat un dezastru pentru armata maghiară, fiind şi ultima încercare de pătrundere pe aici, înspre Câmpeni.
“Proiectul de pacificaţie” dintre fruntaşii revoluţionarilor maghiari şi români a fost semnat câteva zile mai târziu la Seghedin (2/14 iulie 1849), dar prea târziu, acest masacru putând fi evitat dacă guvernatorul Ungariei, L. Kossuth şi-ar fi dat seama mai repede că soluţia de a pune capăt imperiilor multinaţionale era acceptarea drepturilor naţionale şi pentru cei de lângă tine.
Credem că prin comemorarea în fiecare vară la Fântânele împreună cu maghiarii a acestor evenimente, am putea face un pas înainte spre necesara reconciliere româno-maghiară, punând în practică ceea ce însuşi Vasváry a spus la 1848: “Naţiunile doresc emanciparea alături şi împreună, nu prin ruinarea reciprocă”, respectând astfel şi unul dintre perceptele fundamentale ale creştinismului, îndiferent de ritul practicat: “iubeşte-ţi aproapele”.
Visul românilor de a se uni cu Ţara s-a realizat după o jumătate de secol. Delegaţii din zona Huedin la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918: Iosif Costea (Valea Drăganului), Ioan Irimeş (Săcuieu), Graţian Capota (Brăişoru), Olimpiu Costea (Văleni), Traian Şuteu şi Ioan Pop (Morlaca), Demetriu Păltineanu (Nadăş), Andrei Pop, Simion Pop (Huedin) şi Aurel Munteanu (delegat din partea Despărţământului Huedin al ASTREI), s-au pronunţat pentru unirea Transilvaniei cu România. Demn de reţinut este faptul că huedinenii Ioan şi Andrei Pop au fost aleşi membri ai Marelui Sfat Naţional, care era organul legislativ provizoriu al Transilvaniei, până la integrarea deplină în administraţia românească.
Memoriul din 18 decembrie 1925 înaintat regelui Ferdinand (1914-1927) de către o delegaţie formată din protopopul ortodox de Huedin, Aurel Munteanu, avocatul Amos Frâncu şi primarul comunei Răchiţele, Teodor Şuşman contesta multe aspecte ale felului în care s-a aplicat reforma agrară, locuitorii din satele Răchiţele, Săcuieu, Bologa, Valea Drăganului şi Ciucea fiind defavorizaţi, întrucât au fost menţinute domeniile unor mari proprietari sau administratori ca Tischler, Urmánczy şi Bánffy. Petiţionarii propuneau exproprierea integrală, astfel ca pădurile şi păşunile de pe munte să aparţină satelor şi celor ce locuiesc acolo.
Memoriului nu i s-a dat curs în forma propusă, luându-se unele măsuri care din păcate, nu au fost de natură să îmbunătăţească decât în mică măsură, soarta moţilor. Prin urmare, la zece ani de la această acţiune şi la 150 de ani de la moartea lui Horea (1935), a fost alcătuit un nou memoriu. “Memoriul adresat regelui Carol al II-lea, în numele moţilor din partea nordică a Munţilor Apuseni (grupul Huedin)” a fost semnat de protopopul Aurel Munteanu, Dumitru Furcoviciu şi Ioan Matiş, iar faţă de cel anterior era mult mai bine articulat, iar soluţiile propuse mai cuprinzătoare. Petiţionarii cereau ca Tischler, Urmánczy şi firma Groedel să suporte replantări în locurile exploatate forestier, din banii obţinuţi de aceştia de la statul român “să se dea despăgubiri văduvelor şi orfanilor celor 45 de eroi arşi la Beliş”.
Au existat momente când Huedinul şi-a depăşit condiţia de centru comercial, administrativ şi meşteşugăresc zonal, remarcându-se şi pe plan cultural. Pe lângă susţinerea unor conferinţe şi manifestări artistice au fost editate publicaţii. Primul periodic românesc, “Sfătuitoriul”, a apărut în anul 1911, urmat de o altă revistă, “Huedinul”, care a văzut lumina tiparului începând cu anul 1925, iar din martie 1926 a apărut revista “Glasul Moţilor”. De numele acestor trei reviste se leagă cel al protopopului Aurel Munteanu, care s-a zbătut pentru răspândirea culturii şi literaturii române în zonă.
La Huedin au apărut de-a lungul timpului şi reviste de limbă maghiară: “Bánffyhunyad” (1891), “Bánffyhunyad és vidéke” (1899-1900), “Kalataszegi lap” (1906-1909), “Bánffyhunyadi Hirlap” (1909-1910) şi “Kalataszeg” (1890-1910, 1912).
În perioada interbelică (şi până târziu în anii ’70) Huedinul arăta aproape neschimbat faţă de evul mediu. Drumurile (cu excepţia celui principal care traversa oraşul) erau prăfuite şi nepavate, iar în perioade ploioase se transformau în noroaie, canalizarea lipsea. Marea majoritate a caselor erau făcute din lemn şi acoperite cu şindrilă. La intersecţiile câtorva străzi se aflau lămpi cu petrol şi fântâni sau cişmele unde locuitorii şi cei care treceau prin localitate îşi puteau stinge setea şi adăpa animalele.
Huedinul era un orăşel de provincie cu o serie de instituţii publice: pretură, primărie, judecătorie, perceptorat, ocol silvic, unităţi şcolare (între acestea se numărau şcoala de teologie talmudică şi o grădiniţă pentru copii), detaşament de poliţie, oficiu telefonic, poştă, bănci („Fântânele”, „Vlădeasa”, „Banca Moţilor”, „Casa de Păstrare şi Bancă de Credit”, „Cooperativa de Credit”), „Serviciu incendial” (pompieri), unităţi sanitare umane (Spitalul de Stat, Serviciul sanitar) şi veterinare, locaşuri de cult (biserici: ortodoxă, greco-catolică, reformată, romano-catolică, baptistă şi o sinagogă), staţie C.F.R.
În urma dictatului de la Viena (30 august 1940) Huedinul era plasat în zona care revenea Ungariei. În faţa dictatului, mulţi huedineni au ales calea refugiului în România. În “săptămâna neagră” (9-16 septembrie 1940) s-a aşternut peste Huedin teroarea şi groaza, afectând în mod direct relaţiile româno-maghiare la nivel comunitar şi nu numai. În acest climat, protopopul A. Munteanu a fost acostat de un grup de naţionalişti maghiari care l-au torturat într-o curte de pe Strada Mare, alături de el fiind maltratat şi plutonierul Gh. Nicula. Acestor două victime li s-a adăugat pe 16 septembrie 1940 şi Oniţa Negru.
Au fost ani tulburi peste care nu se va aşeza niciodată uitarea, bunii creştini trebuie să le acorde iertarea. Astăzi numele protopopului Aurel Munteanu este dat unei străzi, pe care se ridică semeţ noua clădire a Protopopiatului Ortodox Român din Huedin şi în faţa căruia străjuieşte din anul 2.000 impozanta statuie a “mucenicului Aurel”.
Începând cu anul 1941 au fost luate o serie de măsuri împotriva evreilor, fiind organizate deportări, însă acestea erau de mică amploare, dar măsurile luate de autorităţile maghiare le-au creat un sentiment de nesiguranţă evreilor din Huedin şi zona limitrofă. Din anul 1942 putem vorbi cu adevărat de deportarea unor grupuri propriu-zise, prima destinaţie a acestor grupuri de evrei fiind zona Baia-Mare, iar de la sfârşitul lunii ianuarie 1943, au fost duşi în zone din spatele frontului din Ucraina şi Rusia. Pe parcursul anului 1943 au continuat măsurile luate împotriva populaţiei evreieşti din Huedin, dar deportarea tuturor evreilor a avut loc numai în anul 1944, pe fondul vizibil al pierderii războiului, şi a vizat exterminarea lor şi nu susţinerea efortului militar ca până atunci. În Huedin, acţiunea de deportare totală a evreilor a început în data de 3 mai 1944, luând drumul lagărelor de exterminare de la Birkenau-Auschwitz din Polonia, acesta fiind pentru o mare parte dintre ei, ultimul drum pe care l-au mai făcut, găsindu-şi sfârşitul în crematoriile de acolo. Peste 90% dintre evreii din Huedin nu aveau să se mai întoarcă după război, căzând victime ale holocaustului. Se apreciază că numărul total al evreilor deportaţi din Huedin şi din zona limitrofă a fost aproape de 1200 şi că doar 100 dintre aceştia au supravieţuit războiului, însă numai o parte dintre ei s-au reîntors pe aceste meleaguri, ceilalţi stabilindu-se în Israel.
În memoria evreilor din Huedin şi împrejurimi, în anul 1988, în cimitirul Halomi din Tel-Aviv (Israel), li s-a ridicat un monument care conţine numele tuturor martirilor, la baza căruia a fost depusă cenuşa adusă din crematoriile de la Auschwitz.
Un “pitoresc” aparte îl are Huedinul prin casele care aparţin rromilor. În urma cercetărilor făcute în legătură cu aşezarea rromilor în Huedin avem doar informaţii lacunare. Un lucru însă este cert şi anume faptul că aceştia s-au aşezat pe acest teritoriu în cel puţin două etape. Pe domeniul familiei Bánffy din Huedin pentru prima dată sunt amintiţi în anul 1809 doi rromi. Bineînţeles că această dată nu este una absolută a venirii rromilor pe teritoriul Huedinului, cel mai probabil ei s-au aşezat aici într-o primă etapă cândva în secolul al XVIII-lea. Date concrete în legătură cu numărul lor avem începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, când în la recensământul din anul 1850 rromii reprezentau peste 2% din populaţia Huedinului. O a doua etapă a aşezării rromilor pe teritoriul Huedinului s-a petrecut în perioada interbelică, în anii ’30 când s-au aşezat un număr de 38 familii de „ţigani nomazi” venind din „Vechiul Regat”.
Instaurarea regimului comunist în România după al doilea război mondial s-a făcut cu sprijinul direct al Uniunii Sovietice. În acest context putem observa o stare de nemulţumire generală faţă de noul sistem impus de Moscova, fapt ce a determinat o amplă mişcare de partizani sub forma unor grupuri ce acţionau la nivel zonal, fiind de fapt rezistenţe locale.
Rezistenţa armată a fost fără îndoială, cea mai dură formă de opoziţie faţă de noul sistem comunist şi a constat în răspunderea cu forţa la forţă, în speranţa venirii anglo-americanilor şi a eliberării României de sub „cizma roşie”.
Analizând mişcarea de rezistenţă anticomunistă din zona Huedinului, surprindem trei grupuri de rezistenţă şi anume: „Capota-Dejeu”, „Cruce şi Spadă” (sau „Potra-Gheorghiu”) şi „Şuşman”. Deşi aveau acelaşi duşman şi activau cam în aceeaşi zonă geografică centrată în zona Huedinului, aceste grupuri au avut orientări diferite precum şi un mod de acţiune deosebit. După modul de formare îi putem numi „fugari pe munte”, întrucât de cele mai multe ori constituirea lor a fost o reacţie la măsurile coercitive ale autorităţilor comuniste. Acestea au fost numite generic „bande” de către autorităţi şi au activat în perioada 1948-1959.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial viaţa economică a Huedinului avea să cunoască mutaţii deosebite pe fondul apăsător al contribuţiilor nesfârşite la întreţinerea armatei sovietice de ocupaţie. Între anii 1945-1949 în România au avut loc mutaţii profunde în plan politic, economic, social şi cultural, prin aplicarea unor măsuri „importate” din U.R.S.S. şi care au avut ca efect instaurarea comunismului în România. Instaurarea regimului comunist a dus la o schimbare radicală a sistemului proprietăţii. În domeniul proprietăţilor funciare, autorităţile comuniste au urmat îndeaproape linia trasată de Moscova lui Stalin. Astfel, în cadrul Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, s-a decis trecerea la colectivizarea agriculturii. Aceasta va duce la deposedarea de pământ a ţăranilor agricultori, afectându-se astfel baza economiei româneşti tradiţionale. În toate localităţile au fost identificaţi aşa-zişii „chiaburi”, care erau de fapt agricultorii mai harnici. Aceştia au fost declaraţi „duşmani de clasă” şi deposedaţi de principalul mijloc de trai - pământul, animalele şi utilajele agricole, statul comunist creând în paralel o alternativă economică, prin înfiinţarea întovărăşirilor agricole şi mai apoi a C.A.P.-urilor.
Referindu-ne strict la Huedin, putem să observăm cu uşurinţă presiunea exercitată de regimul comunist asupra „chiaburilor”, care a fost puternică în anii 1952 şi 1953 şi mai apoi între anii 1958-1960. S-au întocmit liste de chiaburi la nivel de raion care se reactualizau o dată pe an şi uneori chiar de mai multe ori.
Un caz special în cadrul raionului Huedin l-a constituit cel al văduvei lui Octavian Goga, Veturia. Continuând să aibă relaţii suspuse chiar şi în timpul regimului comunist, a reuşit să determine autorităţile să o şteargă de pe lista cu chiaburii, chiar dacă mai deţinea impresionanta suprafaţă de 713 ha teren. Aceasta a fost ştearsă de pe listă în urma unei intervenţii directe la Bucureşti.
Din punct de vedere al organizării socialiste a agriculturii, pe fondul „luptei de clasă împotriva chiaburilor”, la 4 octombrie 1958 s-a constituit Întovărăşirea „1 Mai”, iar în 10 martie 1959 Întovărăşirea ”Budai Nagy Antal”. Cooperativa Agricolă de Producţie Huedin a luat fiinţă în luna decembrie 1960, prin unirea celor două „întovărăşiri”.
În plan economic, regimul comunist a urmărit dezvoltarea tuturor aspectelor, pornind de la preluarea aşa-ziselor bunuri sau „mijloace de exploatare” şi gruparea lor în diverse secţii sau cooperative de stat. Lovitura mortală dată de către autorităţile horthyste de ocupaţie asupra comercianţilor şi întreprinzătorilor evrei din Huedin a fost continuată de către comunişti asupra celorlalţi prin exproprieri de „mijloace de exploatare” sau de bunuri imobile. Autorităţile comuniste urmăreau în acest fel să lovească atât în aşa-zişii exploatatori ce deţineau astfel „mijloace de exploatare”, cât şi să obţină spaţii necesare pentru diferitele instituţii sau cooperative nou înfiinţate.
Horea-Dorin Matiş